„Fiecare om este un prost al naibii, cel puțin cinci minute în fiecare zi. Înțelepciunea constă în a nu depăși această limită.” Dale Carnegie
Acțiunea. Pentru proști succesul este ca aerul: ei trebuie să arate proștilor din jur că au reușit. Cumva. Nu contează cum. Trebuie să pară mai competent și mai priceput la a face lucruri decât alți proști, astfel el devine un vârf de lance printre ai lui. Mânat de dorința de a reuși cu orice preț, prostul se aruncă să facă lucruri fără să stea prea mult pe gânduri. Aici apare diferența de abordare între unul deștept și unul prost. Deșteptul gândește prea mult. Analizează. Cântărește. Dar asta nu atrage rezultate. Pentru că, nu-i așa, dacă eu pun mâna pe clanța ușii și o apăs, aceasta se va deschide. Dacă doar mă gândesc la asta, va rămâne închisă, îmi dai dreptate? De aceea prostul are rezultate, iar deșteptul încă mai cântărește opțiunile pe care le are la îndemână. Universul funcționează pe acțiune și reacțiune. Ca să se întâmple ceva, trebuie să faci ceva.
Să gândești mult în ziua de astăzi pare că este un impediment. Trăim în secolul vitezei, iar cea mai importantă resursă e timpul. De aceea proștii au rezultate, ei acționează fără să facă o teză de doctorat dintr-o problemă cotidiană. Acționează și văd ei mai apoi ce ar mai fi de făcut.
Anatomia prostiei
În tinerețe făceam frecvent confuzia între proști și deștepți, atribuindu-le invers creditele de performanță. Credeam ce se spune, ce se scrie și basta, decizia era ca și luată. Mai târziu am realizat că pentru o persoană de succes vorbesc faptele. Ați cunoscut vreodată pe cineva educat, bun vorbitor, care fascinează prin ideile pe care le înșiră la o masă în oraș sau care captează atenția șefilor în ședinte, care par o enciclopedie de cunoștinte, dar care au în realitate un “talent” îngrozitor de a lua decizii prin care pun la pământ atât propriile oportunități, dar și pe ale altora? Ei, pe acești oameni suntem tentați la prima vedere să îi considerăm inteligenți, fără să bănuim faptul că sunt doar un simulacru. Pe de altă parte, ați întâlnit vreodată pe cineva care poate să nu aibă o educație formală sau să fie cel mai bun la joaca cu cuvintele, dar care trăiește cu înțelepciune și prin acțiunile lor se ridică pe sine și pe alții? Au o viață frumoasă, ordonată, care îmbină câte puțin din frumusețea fiecărui aspect uman. La asta am învățat să mă uit. Sunt mulți care ar vrea să îi credem pe cuvânt și să le urmăm îndemnurile, dar la capitolul fapte stau prost.
Poate că cel mai bun portret autohton al prostiei este realizat de Andrei Pleșu în 2015 care zice așa: „cineva care ştie, n-are dubii şi dacă eşti atent îţi şi explică. Iar dacă nu înţelegi eşti prost! Sau dacă nu eşti de acord cu ce îţi explică… Prostul, în general, nu poate fi contrazis, pentru că are convingeri de beton. Pe lângă faptul că prostul este ştiutor, în general, este şi foarte serios, solemn […], mereu din profi, statuar, inflexibil, mineral […] sfătos, are mereu soluţii”.
Legile prostiei umane
În 1976, economistul italian Carlo Cipolla a scris un eseu ironic numit „Legile de bază ale prostiei umane” care oferă un cadru excelent pentru a judeca inteligența reală a cuiva. Cipolla își explică teoria inteligenței prin cinci legi de bază și o matrice despre care crede că se aplică tuturor.
Prima lege fundamentală
“Întotdeauna și inevitabil toată lumea subestimează numărul de indivizi proști în circulație”. Cipolla crede că mintea umană poate înțelege cu greu cantitatea de oameni proști care există în lume. În plus, trebuie să nu subestimăm faptul că avem mai mulți porști în jur decât știm!
A doua lege fundamentală
“Probabilitatea ca o anumită persoană să fie proastă este independentă de orice altă caracteristică a acelei persoane.” O persoană poate avea caracteristicile inteligenței, dar nu vă lăsați păcăliți: prostia este distribuită în mod egal între toate grupurile de oameni. „Fie că frecventează cercurile elegante sau se refugiază printre canibali, fie că se închid într-o mănăstire sau decid să-și petreacă restul vieții în compania unui partener frumos, rămâne faptul că ei vor avea mereu de-a face cu același lucru. procent de oameni proști”, a conchis el.
A treia lege fundamentală
„O persoană proastă este cea care provoacă pierderi unei alte persoane sau unui grup de oameni în timp ce nu câștigă nimic sau chiar poate suferi pierderi.” Aceasta este legea de aur a prostiei, potrivit lui Cipolla, pentru că aici se încadrează proștii care pot cauza rău unei alte persoane sau grup de persoane într-o manieră absolut gratuită sau nemeritată de acei oameni. Ba mai mult, este posibil ca prostul să fie atât de prost încât nici el să nu aibă nimic de câștigat din răul făcut.
Cipolla crede că prostia adevărată nu este o reflectare a IQ-ului cuiva, ci a comportamentului acestuia. Cunoaștem cu toții oameni care se prezintă ca fiind inteligenți, dar care pot crede în teorii ale conspirației ciudate sau pot lua decizii groaznice cu banii lor pentru că se îndrăgostesc de scheme de îmbogățire rapidă. Cu alte cuvinte, ești ceea ce faci. Nu ceea ce spui sau crezi. Oamenii cu adevărat inteligenți fac lucruri inteligente și le pasă de bunăstarea celorlalți.
A patra lege fundamentală
“Oamenii neproști subestimează întotdeauna puterea dăunătoare a indivizilor proști. În special, oamenii neproști uită în mod constant că, în orice moment, loc și împrejurare, a avea de-a face și/sau a petrece timpul cu oameni proști se dovedește întotdeauna a fi o greșeală costisitoare.” Ai avut vreodată acel prieten care a luat o mulțime de decizii proaste, dar tu ai stat în preajma lui pentru că era foarte distractiv? În cele din urmă, indiferent cât de mult ai încerca să îi ții drama la distanță, îți va infecta viața.
A cincea lege fundamentală
“Oamenii proști sunt cel mai periculos tip de oameni”. Oamenii inteligenți sunt previzibili și sunt preocupați de bunăstarea celorlalți. Proștii sunt creatori imprevizibili de haos și nu le pasă pe cine afectează acțiunile lor.
Ce îi face pe proști să se creadă deștepți?
Și pentru că mare e prostia, Doamne, să discutăm despre efectul Dunning-Kruger. Studiat pentru prima data la Departamentul de Psihologie al Universității Cornell de către David Dunning și Justin Kruger în 1999, fenomenul este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu. Dunning şi Kruger afirmă că, într-o anumită zonă de expertiză, cei incompetenţi au patru tipuri de reacţii:
- Își supraestimează propriul nivel de competenţă;
- Nu recunosc înalta competenţă a celor competenţi în realitate;
- Nu își dau seama de propria lor incompetență;
- Recunosc propria incompetenţă anterioară abia(!) după ce dobândesc un nivel înalt în domeniul repectiv.
Ceva mă face să cred că-ți sună cunoscută povestea de astăzi… Până data viitoare, ferește-te de superficialitate, de pseudocultură și de oameni care împrumută forme ale mentalităților rafinate doar de dragul unei armonizări aparente cu prospețimea ideilor marilor oameni care au schimbat lumea.
Sursa foto: Shutterstock
